Category Archives: Uncategorized

Oameni care au schimbat cursul istoriei #ReginaMaria

Lectura ce stârnește #curiozitate și #admirație

Cumpăr într-o zi de final de săptămână o revistă de la chișcul din sediul clădirii în care lucrez: numărul de iulie al revistei „Historia”.  Se chemă „Regina în război”, mă atrage în primul rând fotografia alb-negru zugrăvind-o pe Regina Maria, îmbrăcată ca o soră de caritate, alături de Generalul Averescu. Mi-a plăcut totdeauna epoca aceasta a regalității, și-mi zic: Ia hai să vedem despre ce este vorba! De unde aveam să știu că revista mă va purta zguduitor și emoționant spre locul regalității, într-o vizită scurtă la castelul reginei din Sinaia, la Pelișor?

Pregătisem pentru weekend o vizită la Ploiești, să-mi revăd rudele și să mă retrag puțin pentru încărcarea bateriilor din coloratul și viul București. Pregătesc bagajul, îmi pun cu atenție și revista în rucsac: îmi spun în sinea mea, o lectură numai bună de drum. Vineri seara, plec ușor amețită după o săptămână plină, spre gară, cu revista la îndemână: de citit și de descrețit frunți. O răsfoiesc mai întâi, așa-mi place: să studiez textul, să îmi arunc ochii pe imagini, să analizez potretrele. Pornesc lectura, mă captivează, fragmente atent ticluite și cuvinte măiestrite, secvențe din jurnalele reginei ce descriu perioada dificilă a primului război mondial și activitatea suveranei în tot acest timp. Pe alocuri mă opresc încarcată de emoția celor citite, atâtea detalii, atâtea secvențe se defilează înaintea ochilor mei, mă copleșesc, aproape ca nu-mi vine sa mă întrerup din lectură, dar trenul deja a ajuns la destinație. Sunt impresionată, îmi plăcea #ReginaMaria, dar acum sunt de-a dreptul fermecată. Constat că România așa cum o cunosc eu astăzi nu ar fi fost la dimensiunea de acum fără această „leoaică” a regalității. Mă impresionează dârzenia, fermitatea și inima ei buna care s-a coborât în rândul oamenilor pentru a-i îmbărbăta, conspelisorola și a le aduce alinare. Revista îi face dreptate și nu uită să amintească și poveștile ei de dragoste, dar se axează pe rolul jucat de regină pe scena politică națională și internatională. Citesc, citesc, citesc, și constat că sunt aproape de ea, la doar o aruncătură de reședința ei de vară, Castelul Pelișor. Trebuie să ajung acolo, acum, nu mai târziu. Vreau să vad #regina!

Drumul la Castel

Analizez cateva rute, pentru duminică, în a doua parte a zilei, meșteresc ce meșteresc prin casă și-mi amân plecarea pentru trenul de 14:38, din gara Ploiești Vest. Plec grăbită să îl prind, traversez strada, trei taxiuri galbene așteapta. Ce bine! Până traversez, toate sunt ocupate și pleacă precum albinele grăbite cu călătorii lor. Îmi reglez respirația, mintea începe să pună la cale alte rute de a ajunge la Sinaia: iau microbuzul, iau alt tren. Hotărăsc: nu îl voi prinde pe acesta. Nici nu-mi termin bine gândul și un taxi tulburat ca un taur în coridă oprește zgomotos lângă mine. Urc rapid și mă fac comodă. Sosesc ca gândul la gară, cu un domn taximetrist urusuz, dar alert și chiti să ajungă repede la destinație, exact cum doream și eu. Cobor cu următorul gând: dacă reușesc să iau bilet, îmi iau, dacă nu, plătesc în tren. Coadă și o lentoare la casa de bilete. Mă dezmeticesc și contat că pot merge la ghișeul alăturat unde doamna de la casierie întreabă: Cine are de prins trenul cu plecarea cea mai apropiată? Două domnișoare întind carnetele de student, eu aștept, mai sunt 4 minute, le atenționează să nu alerge după tren. În sfârșit rândul meu, simt că am timp: La Sinaia! Se grabește și îmi emite la Brașov, o ia de la capăt. Să aveți grijă, domnișoara! Pleacă în 3 minte! Să nu alergați după el!

Iau repede biletul și pornesc spre linia 2, îl vad oprit, urc scările, încă staționeaza, urc și-mi mai domolesc respirația. Întreb nonșalant: Merge spre Brașov?, fără să bag de seamă că mă adresez unui turist străin după chipul asitic. Îmi răspunde în română: Da, la Brașov.

Gata, am reușit, am ajuns. Regină, vin! Sunt între vagonul 1, al meu conform biletului, dar fără loc și alături vagonul – restaurant. Niciodată nu am mers în vagonul restaurant. Deja începe să-mi placă aventura mea, iar pasul zorit mi-a accelerat pulsul, obrajii îi simt că ard. Mă așez comod, la geam, îmi place să cuprind zarea cu privirea. Îmi las bagajul, rucsacul geantă, rucsacul de drum – în care îmi tranport laptop-ul – telefonul și biletul de călătorie. Îmi iau doar portofelul și mă îndrept spre bar. Observ un filtru de cafea, apare un domn voluminos și mă întrebă ce doresc: O cafea și o apă plată, vă rog. Iau ceșcuța albă, cu dungă albastră pe margine, las zaharul – îmi place cafeaua amară – mai cer un recipient de lapte condensat. Îmi reiau locul de la fereastră, nori grei și gri de ploaie peste dealuri, începe o ploaie torențială.Îmi place să privesc primii stropi ce se lovesc de sticla geamului.

M-am relaxat, îmi reiau lectura, mai am de citit ultimele capitole. Mă cufund în lumea reginei noastre, uit de timp, mai sorb din cafea și din apă la răstimpuri.

Am sosit în gara Sinaia, unde mă învioreză rapid aerul rece și umed de munte. Doar ce se terminase ploaia, iar copacii își mai scutură din plinul de apă stropii peste noi, călătorii. Urc treptele ce duc din gara mică înspre castel, nu am mai fost demult, o pornesc în direcția greșită, sunt puțin la limită cu timpul. La 16:00 este ultima intrare la castel, întreb la un chioșc de ziare unde este castelul, îmi dă indicații clare. Zoresc pasul, ajung la al doilea sens giratoriu cum m-a avertizat: mașini de curse și zgomot de motoare încinse, trebuie să fie un cirsuit, ochii se bucură la vederea atâtor cai putere, dar nu-mi încetinesc pasul.Tai strada și ajung la alea pietruită ce duce stre castel, o recunosc. Grăbesc pasul, deja mi se face cald, dar nu încetinesc deloc, mă rog în sinea mea să mă primescă și de întârzii câteva minute. Depășesc grupulețe răzlețe de oameni, un trenulet colorat, cu turiști veseli, străini ce fredonează o melodie de marș, nu prind bine limba ce o vorbesc, spanioli îmi par. Grăbesc și mai tare pasul, deja rucsacul îl simt greu pe umăr, mai urc și zăresc primele stabilimente ale castelului, ajung la barul Regal, nu îmi mai amintesc exact drumul așa că o iau instinctiv pe o străduță ce mă scoate din fericie exact pe aleea castelui mult dorit. Pelișorul îmi răsare pe stanga, inima se bucură. Am ajuns, ochelarii se aburesc, fruntea plină de broboane, cămașa lipită de spate, respirația mea întretăiată, casa de bilete în sfârsit. Văd doi oameni acolo și un cuplu cu un copil puțin îanintea mea. Respir ușurată, am ajuns la timp. Mă uit la ceas, 16:00 fix. Wow, ma mir și eu, GPS-ul, pe care am încetat să îl mai folosesc la un moment dat, îmi spunea ca fac jumătate de oră, dar eu reușisem să fac 20 de minute și să mă încadrez. Eram obosită, dar înviorată de pasul alert.

Castelul Reginei, Castelul Pelișorpelisor 1

Intrarea, o poartă cu clanță mare, imitând un vârtej de floare, o apăs hotărât și pășesc. Am sosit, Regină! Pun papuceii de interior, mă aranjez un pic, așa ca pentru regină, observ că mi-am stropit pantalonii crem și balerinii roz pal: Eh! Asta să fie paguba. Întru în holul de onoare, încă simt ca am o ușoară agitație, o febrilitate de la pasul zorit. Mă învârt fără să îmi dau seamă încotro să merg, apoi îmi reașez gândurile și iau tablourile cu inscripțiile la rând să citesc informația de pe panouri. Va fi un tur silențios, crezusem inițial că va fi ghidat. Nu-i nimic și pornesc în căutare. Port numele uneia dintre fiicele reginei, așa că mă simt confortabil, ca la mine acasă.

Urc treptele ce scârție ușor, cu mâna pe balustrada de lemn, frumos gravată. Ajung la etajul 1, dormitorul Mariei îmi atrage atenția prin culorile de alamă aurită, patul jos cu portretul reginei alături de fiica ei Mărioara. Mă opresc cu grijă asupra fiecărei odăi, detaliile citite in articol mă ajută să pun cap la cap informația. Ajung la apartementele copiilor, locul lor de joacă, inima îmi zburdă de bucurie: o camera in alb, cu tablouri ce zugrăvesc fie nave și bărci, fie aeroplane, amabele te duc cu gândul la libertate, libertatea spiritului atât de specifică copiilor. O mică statută japoneză aproape de intrare, de unde mă aflu eu.

Urc treptele si ajung la etajul doi, unde intru în lumea plină de imaginație a reginei Maria, atelierul de creație. Zăbovesc mult aici, o observ scrind în una din fotografiile înrămate, îi vad pana pe birou, broderiile și tablourile cu crini, sesizez multe înscripții cu crini – simbolul purității.  Mă desprind cu greu de încăperea mică, poziționată spre nord, cu geamuri mari prin care pătrunde lumina – mai înnorat azi, dar tot e cea mai luminoasă încăpere alături de salonul de joacă al copiilor.

Merg până în capăt, iar privirea îmi este atrasă de ușa cu un crin mare gravat, cu 5 flori. Mă opesc mai întâi la sala orientală – fumoarul – unde încă se simte fumul păstrat în lemnărie.

pelisor 3Ajung în sfârșit la încăperea mult dorită, o sală mare de o solemnitate pe care o simt în măduva oaselor. Citec inscripția și îmi dau sema dintr-o privire că este încăperea cea mai reprezentativă a castelului. Nu îi rețin denumirea exactă, căci sunt cuprinsă de emoție, dar pentru mine rămâne sala celtică. Ciulinii Scoției, simbolul perenitășii și crucea celtică pe tava, prin care pătrunde o lumină gălbuie. Regele Mihai, nepotul reginei, a dorit ca inima bunicii lui să se întoarcă la Pelișor: inima care s-a adresat inimilor noastre, a tuturor românilor. Inima aceea care a plans și s-a bucurat de întregirea visului românilor, inima aceea de englezoaică aprigă, inima aceea a calatorit la Balcik, la castelul Bran, într-o firidă a fortificațiilor, apoi la Muzeul de Istorie a României, iar in 2015, Regele Mihai a mutat-o la Pelișor. Nu-mpelisor 2i vine să cred ca acolo într-o cutiuță mică este inima care a batut cândva și a pulsat de viață, inima care a dat speranță și care a crezut când toți s-au îndoit, căci regina a fost cea care a prevăzut finalul războiului așa cum a fost, ea, doar ea crezut. Este inima care a îmbunat pe premirul Clemanceau, iar după vizita ei la Paris a reusit să obțină pentru Romania condiții mai favorabile.

Amețită de emoție și încântată de cele văzute, am mai privit apoi câteva încăperi ale guvernantei și preceptorului, iar o doamnă drăguță mi-a dat câteva explicații: Reginei nu îi plăcea Peleșul, de aceea l-a decorat pe acesta după gustul ei. Am coborît și mi-am mai aruncat o ultimă privire în salonul copiilor, apoi treptele m-au adus la parter, chiar înaintea holului de onoare. Frumoasă vizita!

Am luat-o usor spre castelul Peleș, unde am zobovit în grădină și am vazut unde se află expozișia temporară a reginei organizată din luna iulie până în luna octombrie. Am mai cules niste fructe de pe drum, de la o fătucă plouată, apoi am pornit spre barul regal. La revedere, Regină!

Am citit ultimul capitol, cel al triumfului și încoronării când regele Ferdinand I și reginei Maria, când s-au întros după doi ani lungi și grei din Iași în capitală. La București au fost întâmpinați de rafale de urale și de un entuziasm deliric. Însemnările reginei sunt grăitoare, simți emoția bucuriei trăită de ea.

Gata, călătoria mea s-a încheiat triumfător, cum nu se putea mai bine, sunt euforică, a iesit și soarele, după ploaie, s-a mai încălzit atmosfera.

La reverede, #Regina! Să ne revedem cu bine și vă multumesc că ați crezut și ați întregit #România!ileana si Peles

Dimineți fără soare, dar cu voie bună

Grădina Japoneză – Parcul Herăstrău

Gradina Japoneză

Fotografia care m-a inspirat să revad grădina japoneză. Realizată în parcul Herăstrău de Silviu Pal.

Totul a început acum un an, când un prieten bun mi-a spus că trebuie musai să merg să văd Grădina Japoneză din parcul Herăstrău. Am toată încrederea în intențiile lui bune și în gustul lui pentru frumos. Așa că într-o zi de aprilie, mă regăseam sub o ploaie de petale roz în frumoasă grădină din Herăstrău. Am fost așa încântată de priveliște, mai ales că vedeam peste tot fotografii cu minunații cireși din Japonia și îmi doream să descopăr asemenea splendoare. Cine ar fi crezut că o părticică mică, infimă, de Japonie a răsărit chiar în Herăstrăul nostru bucureștean? Mi-am promis să revin. Zis și făcut!

Anul acesta m-am documentat din vreme, am întrebat pe amicul meu când e sezonul cireșilor japonezi și am aflat că ar fi între 5 și 15 aprilie, cu ușoare variații în funcție de vreme. Cum au dat razele de soare și aprilie și-a trâmbițat sosirea m-am înființat și eu la porțile grădinii. Am prins mai întâi sezonul cireșilor noștri, autohtoni, m-am plimbat pe sub ramurile lor bogate de flori. Dar adevăratul spectacol urma să înceapă.

Drumul spre grădina cu cireși

În dimineața aceasta am setat alarma devreme, dar am amânat-o nefiind prea inspirată de cerul cenușiu, doar cu câteva urme fine de culoare. Lentoarea din mișcări și lipsa vitaminei D de pe cer aproape că m-au făcut să renunț la ideea de a vedea grădina într-o zi mohorâtă. Dar mi-am zis: ACUM e momentul, apoi vin sărbătorile pascale și până să mă fi dezmeticit, copacii își vor fi scuturat podoaba bogată de roz discret.

cires_micAm coborât la stația de metrou Aviatorilor și am tăiat-o prin parc, pe aleile solitare la acele ore matinale, doar cu mirosul ierbii proaspăt tunse în nări, zumzetul continuu al mașinilor din trafic pe fundal, m-am cufundat în verdele crud, pe lângă copacii ce străjuiau falnic potecile. În Herăstrău copacii sunt înalți, mai înalți ca în Cișmigiu, și mereu am impresia că ma aflu într-o pădure, la marginea orașului. După 5 minute de mers alert pănă la Arcul de Triumf, am pornit-o la dreapta în dreptul locului de joacă pentru câini, gol la acea oră. Se auzea muzica pădurii, triluri neîncetate de păsări, în diferite tonalități. La prima răscruce, am făcut dreapta, în fața statuii lui Mark Twain și, de acolo, într-o secundă, m-am regăsit în fața porților Raiului. Ei…poate sunt eu o visătoare și puțin exaltată de la bucuria simțită, dar grădina este încântătoare. O potecă te duce până la culoarul de copaci înfloriți, treci peste un podeț mic, hop-hop și te trezești înconjurat de flori.

Flori de cireș

Cireșii nu sunt foarte înalți, cu trunchiuri mici, care se ramifică într-o coroană bogată, plină de flori roz, încât ai senzația că ești invitat să muști dintr-o mare vată de zahăr. Floarea aceasta de cireș e diferita de cea normală cu miezul plin de firicele și 6-7 petale dispuse circular. Aceasta pare ciufulită, de parcă cel ce a creat-o a încercat mai multe rânduri de petale, nu s-ar fi hotărât asupra unui set și le-a suprapus pe toate. Ce a ieșit este o minunăție! O serie de fustițe roz și delicate cu o textură fină, pufoasă, așezate în mare grabă una peste alta. De parcă nu ar fi fost de ajuns, ele cresc în ciorchine și formează imaginea unor bulgărași roz foarte mulți, strânși laolaltă.

flori de ciresCopacii sunt plantați de o parte și de alta, creând un culoar pe sub care poți să mergi și să te minunezi. În dimineața mea fără soare, grădina era pustie, doar păsările își disputau teritoriul și își cereau cu încăpățânare dreptul asupra vreunui copac. Orașul părea undeva departe, zgomotul mașinilor fusese înlocuit de cântecul păsărilor, de triluri și glasuri mai ascuțite, care mai plângărețe, care mai certărețe, care mai melodioase. Domnea o armonie în acest fel simplu de a asculta natura, nimic nu era prea stident, iar crengile se plecau ușor la adierea vântului tremurându-și podoaba prețioasă, parcă cu grijă să nu-și rupă vreo floare abia îmbobocită. Încă mai erau cateva îmbobocite, așa că vremea lor nu s-a dus.

Înapoi la urban

Cu această imagine vie a naturii m-am reîntors la urban și am pornit pe străduțele asfaltate, cu case mărișoare aflate în zona de nord a orașului. M-am oprit să beau o cafea bună la #Steam, cafenea pe care o zărisem în alte ocazii, dar unde nu poposisem niciodată. Atmosfera caldă creată de băieții glumeți de dincolo de tsteamejgheaua cu căni, cești, lingurițe și alte ustensile pentru cafea mi-au încălzit un zâmbet pe buze și mâinile înghețate. Gustul amărui și ușor acid al cafelei de Brazilie m-a trezit de-a binelea. Numai bine să observ mai atent decorul simplu și clienții cafenelei: doi prieteni discutând, o doamnă cu un laptop pe genunchi lucrând alături, o mamă cu un copil cu ochi curioși intrând pe ușa cafenelei – se vedea ca-s de-ai casei după degajarea cu care își comanda cafea, după fețișoara copilului obișnuit cu ceea ce vede. La plecarea mea unii clienți părăsiseră deja cafeneaua, alții le luaseră locul. Sosește un domn cu un golden retriever maroniu dornic de atenție și mângâiere. Câinele, nu stăpânul.  🤣 Se gudura pe lângă noi, femeile, cu mâinile întinse să îi netezim blănița ușor cârlionțată și aspră.

Era vremea să plec, cu o inimă ușoară și amintirea unei dimineți mohorâte, dar minunate. După surpriza colegelor de muncă la auzul existenței unei grădini japoneze în București realizez că locul este puțin cunoscut și nu mulți se bucură de ceea ce are de oferit. Bucurați-vă!

Mulțumesc, Marian, pentru că ai aduc atâta voie bună cu o recomandare potrivită!

Notă: Articolul a fost redactat în grădina Cișmigiu, sub ramurile unui copac, pe marginea apei, cu intenția de a invita și a inspira și alți bucureșteni să treacă porțile grădinii japoneze din Herăstrău. Cu siguranță numărul crescut de vizitatori va atrage atenția asupra ei și poate vor răsări și altele asemenea în București, iar aceasta ar putea fi reamenajată pentru a primi un număr crescut de admiratori ai frumosului.

Mai de Vamă

Festivalul Macilor

Mai de VamaO fotografie cât o mie de cuvinte. 7 aprilie 2016 mă surprindea la malul mării, cu aerul sărat, cu muzica valurilor și glasurile pescărușilor în urechi, cu un vânticel primăvăratic și năzbâtios în părul răvășit. Albastrul ochilor se lovea și se minuna de infinitele nuanțe de albastru și azur ale mării din Vama Veche: turcoaz, albastru tare, bleumarin, liliachiul cerului, albastru pal, baby blue cu bule mici și mărunte revărsate pe nisipul plin de scoici al țărmului încă nepregătit pentru sezonul estival.

Marea m-a atras și m-a încântat de fiecare dată când am revăzut-o și, de câțiva ani, am prins obiceiul bun, după gustul meu, de a o vizita în extra-sezon. Merg după iernile lungi de București gri și după verile dogoritoare, când orașul se încinge și te încinge.

P1010780Vama de Mai am descoperit-o pur întâmplător acum câțiva ani, 4 să tot fie, când am decis cu o prietenă să o vedem într-o altă lună decât obișnuitele iulie-august. M-a fermecat! Atâta feerie și poezie nu-mi fusese dat să văd la malul mării în expedițiile mele în lunile de vară. Ce m-a surprins cel mai mult a fost decorul simplu, câmpenesc, oarecum, creat de maci. Primele zile de mai, chiar și finalul de aprilie, reprezintă sezonul macilor. Înfloresc gingaș și imperfect pe câmpuri și pe malurile surpate, bătute de vânt și soare de la Marea Neagră. Își ridică timid tulpina subțire, poroasă, în soare și lasă la vedere o fustiță boțită și firavă ce tremură la fiecare adiere ușoară de vânt. Se deschid maiestuos și lasă privitorul să-i admire miezul negru ca un nas umed de câine. Fustițele roșii punctate cu negru flutură peste tot precum fustele de țigănci încinse în joc. Flutură și își spun povestea cui or vrea să le asculte: fluturilor, gărgărițelor și insectelor înaripate. Flutură a uitare și a visare și te transportă parcă în alte vremuri, alte timpuri, cu răbdare și poezie.

P1010781Întinzi pătura pe nisipul încă ud de ploi și valuri, doar ușor zvântat, privești cerul cu nori fugăriți de vânt, marea ce se întinde până dincolo de orizont, înclini capul pe spate și vezi malul spart brodat cu maci mari și mici fluturându-ți bun venit în vârful buzelor coapte, roșii. Te relaxezi complet și asculți doar muzica valurilor, întreruptă de un răsfoit de foi agitate de vânt, de zumzetul tractorului ce nivelează plaja, de strigătul singuratic al pescărușilor.

Sunt locuri pe care le mai văzusem și cu alte ocazii, dar niciodată cu acești ochi minunați de priveliște. Imaginea aceea a macilor fluturând a nepăsare am infuzat-o și am cuprins-o în ființa mea. E cu mine mereu, iar când luna mai bate la ușă gândul îmi fuge la Mai de Vamă.

Notă: Articolul l-am scris într-o zi cu poaie și soare timid în grădina Cișmigiu, pe 7 aprilie, pe caietul meu cu dungi colorate, din dorința de a retrăi acele momente și de a zugrăvi în cuvinte o imagine care mă animă ori de câte ori o revăd cu ochii minții. Călătoriile te fac să te simți mai bogat fără să deții bunuri, mai împlinit fără să fi realizat ceva considerabil. Călătoriile te educă și îți cultivă gustul de frumos.